„Era a treia oară într-o singură săptămână când băiatul meu de 2 ani, Matei, se tăvălea pe jos, sub privirile deloc binevoitoare ale trecătorilor.

Pentru mine, era a mia oară într-o săptămână când mă întrebam ce greșesc, ce nu fac bine, de ce copilul meu e atât de agitat și de ce îl apucă plânsul în plină stradă, în văzul tuturor.

Citisem atâtea informații despre tantrumuri, dar în secundele acelea, nu-mi aminteam nimic. Tot ce simțeam era vinovăție. Și un ocean de neputință.

Încercam să mă apropii de el, dar mă lovea cu pumnii lui fragili și mă îndepărta.

Încercam să vorbesc cu el, dar parcă nu auzea nimic din ce-i spuneam.

Copilul meu devenea tot mai roșu la față, de plâns și de nervi, iar eu stăteam înghețată în fața lui de parcă eram legată de mâini și de picioare…

Și, din când în când, auzeam câte un trecător:

«De ce nu-i faceți nimic, doamnă? Chiar nu vă e milă de el?»

«Luați-l în brațe! Chiar îl lăsați să stea așa, pe jos, în mijlocul străzii?»

«Ia, puiule, o bomboană de la mine! O să vezi tu că trece!»

Dar nici Matei nu-i auzea.

După 5 minute în care părea că au trecut ani întregi, băiețelul meu s-a întors spre mine, mi-a luat fața în palmele lui moi și mi-a zis: «Bațe, mami, bațe!»

Timpul a stat din nou pe loc pentru noi. De data aceasta, ca să-l cuprind, să-l simt și să-l îmbrățișez așa cum numai o mamă își poate îmbrățișa puiul care plânge.

De atunci, nu mi-a mai fost teamă că al meu copil va face o criză de nervi în public și că ceilalți mă vor privi ca pe o mamă rea. Pentru că îmbrățișarea aia puternică din ziua aia mi-a adus multă înțelepciune și înțelegerea că băiatul meu are nevoie să-i fiu acolo, nu doar la bucurii, ci și la nervi sau furie.”

Am primit aceste rânduri de la Anca, o mamă care ne urmărește.

Le-am împărtășit cu tine pentru că povestea ei este o lecție de acceptare pentru fiecare dintre noi.

Nu e ușor să fim acolo, prezente pentru copiii noștri care plâng, lovesc, trântesc și când poate noi înșine suntem pierdute într-o avalanșă de emoții.

Însă în momentul în care dăm deoparte ceața de gânduri negre, cuvinte dure sau vorbe spuse în treacăt, ne putem așeza acolo, aproape de sufletul copilului nostru ca să-i îmbrățișăm starea.

Poate nu ne va ieși de fiecare dată și poate nu de pe o zi pe alta, însă cu răbdare și perseverență, ne putem susține copiii, nu doar la bine, ci și când emoțiile lor sunt mai mari decât ei și dau pe dinafară.